6 October 2009 13 comentariiAboneaza-te la RSS sau prin e-mail

A lucrat 43 de ani intr-o fabrica de cherestea comunista, inclusiv sambata si duminica. A fost lacatus mecanic si lucra in schimburi, uneori de zi, alteori de noapte. Mama ma trimitea cateodata  cu mancare, la pranz. Mergeam si il cautam in “basca”, un subsol gigantic, plin cu masinarii, motoare, curele imense, angrenaje incredibile. Peste tot miros de lemn proaspat taiat, de rumegus de brad. Il cautam printre masinarii si ne retrageam in “biroul” lui, o camera mica, cu un dulap de metal, vesnic inchis, si o masa de lemn. Peretii erau de beton. Oricat de cald era afara, in basca era racoare si bine, in afara de zgomotele motoarelor care nu incetau niciodata si care nu imi transmiteau mie nimic. Pentru mine erau toate la fel, pentru el, fiecare sunet conta. Orice zgomot strain monotoniei, era un semn pentru o curea uzata, pentru un surub slabit, pentru un rulment neuns. Ne asezam la masa si isi impartea mancarea cu mine, cu toate ca eu eram satul si el rupt de foame.

Acolo era timpul nostru, al intamplarilor relatate printre imbucaturile de paine cu ceva.

Am fost cel mai mic dintre cei 11 frati. Cand venea acasa de la fabrica, pe o sarma groasa, inpreunata la capete, erau strapunse cel putin 10 paini negre, rotunde. Aceasta e imaginea pe care nu o voi uita niciodata. Tata venind acasa cu paine. Uneori, ajungea acasa la pranz, dupa o noapte petrecuta in hala, reparand gatere. Cadea rupt de oboseala si dormea dus, cu toate urletele noastre, sariturile in pat sau jocurile fara sfarsit. Cand se trezea, incepea schimbul doi, munca pe linga casa.

Cand am plecat la scoala, la liceu, de la Suceava la Cluj, nu mi-a umplut capul cu morala. Nu mi-a spus ce sa nu fac, de ce sa ma feresc. M-a privit cu ochii lui blanzi si am inteles totul. Influenta celorlati, indemnurile “prietenilor”, luminile unui oras nebun, toate au palit in fata privirii lui. Si nu l-am dezamagit.

Inainte de ziua nuntii mele, a avut un accident. Se grabea sa termine “treburile”, pentru a veni la nunta si a lasa casa in buna stare. L-au gasit dupa 2 ore, in noiembrie, pe un ger teribil, intins pe ciment. Salvarea a venit dupa inca o ora. Nu era constient, dar subconstientul lui spunea rugaciuni. Cei din salvare credeau ca a innebunit si urlau la el sa taca. Dar s-a incapatanat sa continue sa se roage nu pentru el, ci pentru lume, pentru oameni. Dupa mai multe zile de coma, fracturi multiple si fara solutii omenesti, pina cand si medicii au spus ca sansele sunt doar Sus, a deschis ochii. In jurul lui era multa lume. Primele lui cuvinte au fost… o gluma. Din nou au crezut toti ca aiureaza. Dar el vorbea serios, facea glume pe bune.

Acesta e Mihai, tatal meu. Probabil nu e cu mult diferit de al tau, sau de mama ta, sau de un frate mai mare, un prieten model, o carte sau mai stiu eu ce. Pentru mine e un erou. A privit viata ca un joc, o gluma buna de pe urma careia merita sa razi gras.

Acum cateva zile, a aflat ca are metastaze osoase, in urma unui cancer descoperit de vreo 5 ani. Nu s-a jelit, nu s-a inchis intr-o camera sa-si verse amarul. In multimea de oameni de pe la usile spitalelor, cu capul in jos, cred ca e singurul care priveste drept, senin. Nu cu multe zile in urma, treziti de la 3 dimineata, sa prindem rand, eram primii la usa cabinetului. Si radeam bine, pina a iesit o asistenta si ne-a gonit. Dormea acolo.

Nu ma intrebati de unde isi trage bucuria. Stiu unele raspunsuri, dar unele, nu sunt valabile daca le primesti de-a gata. Trebuie sa lupti putin pentru ele, sa iti bati capul, sa citesti din momentele trecute. Insa pot sa va promit, ca in curand voi publica, scanate, cateva pagini dintr-o carte. E o carte scrisa de mana, de tatal tatalui meu. Probabil are cel putin 500 de pagini. Nu e un roman SF, nici jurnal intim. E o carte cu gandurile unui om numit Filip, dar care se semna Filip pacatosul.Printr-o anumita imprejurare, un businessman american, care conduce o companie de top din SUA, a ajuns in Sucevita, in casa tatalui meu si a zarit acea carte. I s-a tradus cate ceva din ea. Acel om, de vreo 2 metri inaltime, cand i se citeau acele cuvinte scrise de un om simplu, fara scoala, fara afaceri, fara cariera si care nu a vizitat altceva in afara tarii decat o inchisoare din Siberia,  a plans mult, ca un copil. Si de atunci, in fiecare an vine sa-l vada pe tata, sa vorbeasca cu el si sa invete cate ceva din chestia asta complicata numita viata.